Multa vreme am trait complexata in lumea asta feminina in care ma tot invart de vreo douaj' si un pic de ani. Poate era si ceva normal, fiind pana pe la 14 ani singura care nu avea prieten, purtand ochelari si aparat dentar pana in adolescenta si neavand niste parinti suficient de "fashionisti" incat sa racneasca ultima moda pe mine.
Ce-i drept, in copilarie era mai usor, daca nu ma descurcam cu ecuatiile din gasca de fete, comutam rapid pe gasca baietilor si totul era mai mult decat OK. Dar incet-incet, nici baietii nu mai primeau asa, pe oricine, ca deh, testosteronul are si el pretentiile lui si de la o varsta se fuge de fete mai ceva ca de dansul cel negru si incornorat. Atunci incepe distractia, cand nu prea te mai poti refugia in alta gasca si trebuie sa tii piept greutatilor feminine timpurii. Incep sa se stabileasca ierarhii intre surate, bisericute, chestii. Ori daca ai fost suficient de neinspirata incat sa crezi ca inca mai poti fi prietena cu toata lumea, adios! Esti eliminata fara mila si fara drept de replica!
Incepusem la un moment dat sa ma obisnuiesc cu statutul de "neadaptata" si sa ma "imprietenesc" cu propriile-mi complexe. Ma luase asa cu o convingere cum ca oricum eu nu o sa fiu "ca ele", ca mereu voi fi subiect de dat coate si incepusem sa ma simt bine eu cu mine, in linistea si neadaptarea mea. Devenise o stare normala, incat nici prin gand nu mi-ar fi trecut ca va fi vreodata altfel.
Si ca sa vezi cum e si cu viata asta... cum te arunca ea unde e nevoie de ajustari. Am dat la facultate, ghici-mici unde! La o facultate cu un procent de 99% fete. Cand am realizat in ce m-am bagat, mi-au stat putin ceasurile. Eu, cu singuratatea si neadaptarea mea, intr-o mare de gagici. Au! Asa ca am luat-o incetisor. Putine ma cunosteau dinainte, si mai putine imi cunosteau lipsurile trecutului si frustrarile si nimeni nu banuia ce scurtcircuite suferea psihicul meu atunci cand ma trezeam mica, singura si lipsita de aparare intre atatea reviste mondene pe doua picioare, zgomotoase si agitate.
Mi-a luat ceva timp sa deslusesc tainele convietuirii intr-o lume a femeilor (pana la urma, treaba aia cu femeia intr-o lume a barbatilor nu mi se pare chiar asa de crunta) si sa inteleg ca nu sunt eu tinta constanta a rautatilor, nu stau toti ochii atintiti pe parul meu zbarlit de vant, pe cosul care mi-a aparut nemilos in frunte, sau pe machiajul derapat dupa o zi de zapaceala. Se pare, totusi, ca dupa atata timp in care indeplineam perfect rolul celei care mereu trebuie sa cada de fraiera, mi-am dezvoltat si un simt autocritic iesit din comun.
Supravietuirea in viata de zi cu zi nu sta in lacul sarit de pe coltul unghiei, in pantofii stropiti de noroi la trecerea de pietoni si nici in firul de par atarnand lenes pe bluza. Depinde doar de cat de larg e zambetul de "Buna dimineata" si de cat dureaza efectul lui.
Restul se iau pe indelete, se ung pe o parte... si apoi se musca :))
Ce-i drept, in copilarie era mai usor, daca nu ma descurcam cu ecuatiile din gasca de fete, comutam rapid pe gasca baietilor si totul era mai mult decat OK. Dar incet-incet, nici baietii nu mai primeau asa, pe oricine, ca deh, testosteronul are si el pretentiile lui si de la o varsta se fuge de fete mai ceva ca de dansul cel negru si incornorat. Atunci incepe distractia, cand nu prea te mai poti refugia in alta gasca si trebuie sa tii piept greutatilor feminine timpurii. Incep sa se stabileasca ierarhii intre surate, bisericute, chestii. Ori daca ai fost suficient de neinspirata incat sa crezi ca inca mai poti fi prietena cu toata lumea, adios! Esti eliminata fara mila si fara drept de replica!
Incepusem la un moment dat sa ma obisnuiesc cu statutul de "neadaptata" si sa ma "imprietenesc" cu propriile-mi complexe. Ma luase asa cu o convingere cum ca oricum eu nu o sa fiu "ca ele", ca mereu voi fi subiect de dat coate si incepusem sa ma simt bine eu cu mine, in linistea si neadaptarea mea. Devenise o stare normala, incat nici prin gand nu mi-ar fi trecut ca va fi vreodata altfel.
Si ca sa vezi cum e si cu viata asta... cum te arunca ea unde e nevoie de ajustari. Am dat la facultate, ghici-mici unde! La o facultate cu un procent de 99% fete. Cand am realizat in ce m-am bagat, mi-au stat putin ceasurile. Eu, cu singuratatea si neadaptarea mea, intr-o mare de gagici. Au! Asa ca am luat-o incetisor. Putine ma cunosteau dinainte, si mai putine imi cunosteau lipsurile trecutului si frustrarile si nimeni nu banuia ce scurtcircuite suferea psihicul meu atunci cand ma trezeam mica, singura si lipsita de aparare intre atatea reviste mondene pe doua picioare, zgomotoase si agitate.
Mi-a luat ceva timp sa deslusesc tainele convietuirii intr-o lume a femeilor (pana la urma, treaba aia cu femeia intr-o lume a barbatilor nu mi se pare chiar asa de crunta) si sa inteleg ca nu sunt eu tinta constanta a rautatilor, nu stau toti ochii atintiti pe parul meu zbarlit de vant, pe cosul care mi-a aparut nemilos in frunte, sau pe machiajul derapat dupa o zi de zapaceala. Se pare, totusi, ca dupa atata timp in care indeplineam perfect rolul celei care mereu trebuie sa cada de fraiera, mi-am dezvoltat si un simt autocritic iesit din comun.
Supravietuirea in viata de zi cu zi nu sta in lacul sarit de pe coltul unghiei, in pantofii stropiti de noroi la trecerea de pietoni si nici in firul de par atarnand lenes pe bluza. Depinde doar de cat de larg e zambetul de "Buna dimineata" si de cat dureaza efectul lui.
Restul se iau pe indelete, se ung pe o parte... si apoi se musca :))
