Zilele reci de toamna anuntau multa tristete ce avea sa vina, insa nici macar vantul rece nu ar fi putut sa prevesteasca asa o tragedie...
In urma cu cateva zile, multi dintre noi am ramas mai saraci in suflete. Destinul ne-a invatat pe toti o lectie crunt de adevarata. Suntem oameni, ceea ce in fata puterilor supreme nu inseamna mare lucru. Ne credem uneori invincibili, nemuritori, ne simtim tineri si puternici, cu toata viata inainte. Si poate din aceasta cauza, uitam sa fim si fericiti.
Ei au fost Cristina si Viorel. Ei au stiut sa fie fericiti, au fost doi oameni care s-au iubit intr-atat de mult, incat si cei care nu-i cunosteau vedeau asta. Pe Viorel nu-l cunosteam asa de bine, dar din ce vedeam pe chipul Cristinei, era un om dintre aceia pe care rar ii cunosti.
Despre Cristina as putea spune atatea... Dar n-as reusi sa exprim totul asa cum s-ar cuveni. Avea un zambet care ne cuprindea pe toti. Mereu cand mi-o voi aminti pe Cristina, o voi vedea zambind. Emana caldura, dragoste si prietenie.
Luna viitoare, ar fi implinit un an de la cea mai fericita zi din viata lor. Si poate Dumnezeu a stiut de ce i-a luat impreuna la El. Dar numai Dumnezeu stie DE CE i-a luat asa devreme.
Azi locul tau a fost gol, Cristina. Si o sa ramana gol nu atat fizic, cat in sufletele noastre, tot timpul. Sa va odihniti in pace si sa va iubiti la fel de mult acolo Sus!
Noi ne vom aminti mereu cu drag de voi si intr-un fel sau altul, veti fi mereu langa noi!
